Am impresia ca am facut din clipele petrecute la mare o realitate dincolo de realitate, o viata dintr-o alta viata, dar, cat adevar o fi existand in acest caz, in amintiri? Raspunsul nu il cunosc, dar, in schimb stiu ca mai este atat de mult pana ce voi ajunge acolo,unde, simt ca apartin si cu o mare naivitate spun ca la mare, nu exista decat prezent, trecutul e lasat in urma, iar de viitor nu imi pasa! Cum spunea Paler: " Pe o plaja unde nisipul dogoreste la amiaza, trupul acopera
sufletul. Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti cotropeste
intreg trupul si nu te mai intereseaza nimic altceva. Lumina actioneaza
ca un narcotic. In aer pluteste miros de alge putrezite, dar soarele
face din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care ai
uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma
valurilor care se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. In
acele clipe -a fi- inseamna totul. -A avea- nu mai are importanta. La
mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedonism, poate
superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am
nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul
sirenelor nu-i o gluma nici azi. Marea iti sterge din minte singurul
gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis
Unamuno, e tot ce poate fi mai tragic pe lume.
Poate ca marea
mi-a dat mie ce altora le-a dat alcoolul. Doar ca betia pe care ti-o da
marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e
mai aporape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii,
fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit
niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi
nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un
loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care
spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a
amintirii." Octavian Paler- Autoportret intr-o oglinda sparta
